Medierea este modalitatea alternativă, voluntară de soluționare a conflictelor/disputelor/neînțelegerilor dintre două sau mai multe părți, modalitate care presupune ca părțile să ajungă singure la o soluție prin intermediul mediatorului.
Originile etimologice ale termenului „mediere” se află în latinescul „mediare” care avea sensul de „a împărți în două”. Termenul în actuala sa formă a fost introdus în Statele Unite în anul 1970, fiind ulterior preluat ca atare în limbile engleză și germană, pentru ca apoi sa devină denumirea pentru una dintre cele mai importante modalități alternative de soluționare a conflictelor. Prin intervenția medierii și a mediatorilor într-un conflict, șansele unui final constructiv sunt sporite semnificativ deoarece astfel se evită escaladarea violentă a conflictului.
Cauzele conflictului pot fi lipsa resurselor, inabilitatea de a comunica sau empatiza, un dezacord in ceea ce priveste binele si raul sau o luptă pentru putere de un soi sau altul. In mod tipic, ele se împletesc, fiind uneori greu de identificat.
Conflictul este o temă abordată de filosofia veche și cea contemporană, de curentele filosofice conservatoare și reformiste. Gânditorii diverselor școli filosofice au făcut mereu trimitere la ideea de conflict. Societatea umană de la origini și până în prezent a fost caracterizată de existența conflictelor în interiorul ei, fiind prin esență o societate conflictuală.
Primul conflict cunoscut, din punct de vedere religios, a avut loc între primii oameni creați, Adam, Eva și creatorul lor, Dumnezeu, și a avut la bază neascultarea manifestată de primii oameni față de porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din „pomul cunoașterii”.
In Antichitate, conflictul era perceput de o manieră complexă, ca fiind la baza lucrurilor bune, dar și a celor negative care se iscau în urma acestuia. In filosofia lui Aristotel se regăsește prima urmă de explorare a conflictului, rostind una dintre cele mai trainice metafore: conflictul dintre „rațiune” și „emoție”, dezvoltând teoria bazată pe ipoteza că emoțiile și rațiunea sunt în permanență în conflict.
Emoțiile, potrivit lui Aristotel, sunt primitive, neinteligente și expresii umane animalice; în consecință aceste impulsuri emoționale periculoase sunt sclavul și trebuie să fie suprimate, în timp ce raționalul, înțelepciunea și judecata trebuie sa fie stăpânul, care să aibă un control ferm. Din această perspectivă, conflictul este un atribut uman negativ care trebuie eliminat și înlocuit de rațiune.
Din textele lui Heraclit reiese conceptul de „schimbare”, schimbarea fiind legea întregii existențe. Schimbarea presupune opoziție, iar opoziția presupune conflict. Acesta este o condiție naturală a universului și este o parte a entității holistice a a ființei.
De-a lungul epocii medievale, filosofia creștină a fost preocupată de noțiunea de conflict dintre virtute și păcat și dintre demonic și angelic. Conflictele au persistat în numele religiei, ideologiei și al credinței în națiune. Noțiunea potrivit căreia conflictul trebuie eliminat și înlocuit de o bunătate unilaterală, a fost predominantă în acea perioada. Conflictul ce trebuie eliminat și înlocuit de o bunătate unilaterală rămâne predominant și în societatea noastră modernă. Din această perspectivă, conflictul însuși, poate fi considerat o povară nefastă pe care umanitatea trebuie să o stârpească.
Unul dintre cele mai de seamă conflicte în dezvoltarea umană emană din primele ganduri conștiente privind relația dintre minte și trup, creând una dintre cele mai mari controverse. Introdus de Platon, dualismul, propune existența a două clase de substanță: fizică și intelectuală – trupul și sufletul, două entități diferite, care nu sunt conectate în nici un fel. În abordarea opusă, filosofii credeau în caracteristicile holistice ale naturii umane. Contradicția dintre aceste paradigme, abordarea holistică și dualistă, poate determina modul în care oamenii observă și percep conceptul de realitate.
Filosoful francez, Rene Descartes, în urma căutărilor asidue legate de adevărul rațional fundamental, a ajuns la concluzia că „Cogito ergo sum” – „Gândesc deci exist”. Acesta considera că ființa umană este formată din două entități: corpul si mintea, fiecare avand caracteristici diferite, specifice. Mai departe, Descartes afirma că trupul (materia) este extensia fizică în spațiu și poate fi divizibil, însă mintea reprezintă activitatea gândirii și este indivizibilă. Materia se supune legilor universului și nu se poate schimba aleatoriu, iar corpul se supune legilor fizice, Descartes considerând trupul asemenea unei mașini controlate de minte. A identificat chiar și legătura între materialitatea corpului si imaterialitatea minții în glanda pineală, îngropată adânc în creier.
Această controversă afectează imens modul în care adevărul și realitatea sunt percepute. În mediere, este important pentru mediator să realizeze și să exploreze tipul de abordare adoptat în timpul procesului. Mediatorul care acceptă conflictul ca și un „dat” universal și lucrează cu conflictul într-o manieră umanistă, va adopta o poziție diferită față de mediatorul care încearcă să elimine conflictul și nu are o abordare holistică asupra soluționării conflictului.
Hegel a exprimat o teorie despre contradicție și conflict într-o manieră mai incisivă, dezvoltând un proces dialectic al argumentului, constând într-o triadă: teză, antiteză și sinteză. Inițial, se începe cu afirmația – teza; când aceasta se dovedește a fi neadecvată, generează opusul – antiteza; iar sinteza – absoarbe raționalul atât al tezei cât și al antitezei și respinge iraționalul.
În mediere se poate transpune această teorie astfel: teza – o parte își expune opinia, antiteza – cealaltă parte care își expune punctul de vedere opus și sinteza – încercarea mediatorului de a combina aceste aspecte într-un fel valid pentru ambele părți.
Charles Darwin a fost primul om de știință din timpurile moderne care a inclus conflictul ca manifestare a evoluței treptate a adaptării umane. Teoria sa, a selecției naturale s-a bazat pe ideea ca speciile s-au transformat prin supraviețuirea celei mai potrivite și că acest lucru s-a realizat prin competiție și conflict. Potrivit acestei abordări, conflictul făcea parte din plan și a avut o funcție evolutivă, astfel conflictul evoluând de la un atribut strict negativ către o interpretare mai neutră sau chiar pozitivă.
Alfred Adler este fondatorul teoriei „psihologiei individuale”, care se bazează pe conflictul dintre „factorii de inferioritate și cei de superioritate”, respectiv că inferioritatea este un atribut uman de bază și de aceea conflictul provine din dorința umană de a deveni superior. Acesta spunea că: „A fi o ființă umană înseamnă posesia unui sentiment de inferioritate care, în mod constant, stăruie spre propria sa cucerire.” Adler consideră că „sentimentele de inferioritate în sine nu sunt anormale; ele sunt cauza tuturor îmbunătățirilor aduse poziției omenirii”. Se poate presupune astfel despre conflict că poate fi unul dintre cele mai bune instrumente „pentru toate îmbunătățirile în poziția omenirii”.
Potrivit lui Carl Rogers inițiatorul „abordării consilierii non-directive”, există în mod invariabil un conflict între natura primară pozitivă a ființei umane și condițiile nefirești pe care civilizația le impune acesteia. Conform aceastei paradigme, numeroasele „ar trebui” nefirești (adică ce ar trebui sau nu ar trebui făcut) – exemplu cerințele familiei sau ale culturii – cauzează conflict și astfel nevoia de a munci asupra lui. Acesta își exemplifica teoria astfel: „Ca terapeut vreau sa ofer posibilitatea clientului meu de a se mișca în felul și ritmul său, pentru a ajunge la inima conflictului”.
Metodele si tehnicile lui Rogers sunt relevante și pentru procesul medierii, acolo unde mediatorul împrumută multe abilități desprinse din conceptele lui Rogers: empatia, căldura, autenticitatea, înțelegerea și o atitudine pozitivă necondiționată.
Potrivit lui Jean Paul Sartre – Conflictul este „ființă pentru alții”, orice interacțiune umană fiind în sine un conflict. Concepțiile lui Sartre privind liberul arbitru reprezintă chiar esența modelului medierii, postulând că și atunci când nu alegem, aceasta în sine reprezintă o alegere. Acest aspect al filosofiei sale joacă un rol important în paradigma soluționării conflictelor, acolo unde părțile au întotdeauna libertatea, deși limitată, de a allege o atitudine diferită asupra conflictului ori o soluție „suficient de bună”.
Profesorul Ernesto Spinelli susține că ființele umane creează valori și modele de comportament care devin rigide și greu de zdruncinat, definind aceasta tendință a omului ca „sedimentare”. Sedimentările valorilor și comportamentelor dezvăluie „conceptul de sine” al omului, care va afecta valorile sale, aspirațiile și comportamentul în cadrul relațiilor interpersonale. Această știință și explorare a sedimentării și a valorilor sunt caracteristici vitale ale medierii și în special foarte importante mediatorului, întrucât unul dintre țelurile medierii este să creeze părților ocazia de a pătrunde în propriile sisteme de convingeri rigide, de a slabi sedimentarea și de a le contesta.
Jonathan Sacks în cartea sa „The dignity of difference” furnizează o altă perspectivă asupra conflictului și divergenței. Cartea descrie ciocnirea civilizațiilor, conflictul religiilor, aspectele pozitive și negative ale globalizării și elementele bune și rele ale capitalismului. Vorbește despre ritmul schimbării, care creează anxietate, care duce la mânie și care, combinată cu arme mortale de distrugere în masă, devine o realitate fatală. El investighează confruntările și conflictele și ajunge la concluzia că în lipsa reconcilierii, vom avea „confruntări culturale ce vor rezulta în evenimente de genul celor petrecute la 11 septembrie și care se vor repeta”. Acesta scrie despre religie ca fiind o sursă de conflict, dar spune că, în același timp, religia poate fi și o sursă de „soluționare a conflictelor”.
De-a lungul timpului, filosofii au demonstrat cum concepția comună privind conflictul ca fiind o caracteristică umană negativă poate fi văzută și ca o caracteristică pozitivă intrinsecă a condiției umane și nu neapărat un atribut ostil. Există de asemenea și un corolar al conflictului: „împăcarea”, cu un sens uman pozitiv. Potrivit lui Aureli: „Cea mai importantă generalizare care iese la iveală în urma celor două decenii de lucru cu împăcarea (adică reunirea amiabilă după conflict a părților oponente) la primate este aceea că indivizii care se împacă este posibil să aibă o legătură socială puternică.
Dacă împăcarea și cooperarea sunt parte esențială a existenței umane, atunci același principiu se aplică și în mediere. Dacă atitudinii prin care conflictul reprezintă o caracteristică umană antagonică care trebuie să fie eradicată, I se permite să se infiltreze în procesul de mediere, atunci va exista o atmosferă diferită în mediere față de cea în care mediatorul vede conflictul ca o parte integrantă a condiției naturale a omului.
Alți autori definesc conflictul prin raportare la conceptul de „violență”. Astfel, S. Fisher arată cum conflictul și violența diferă. În vreme ce conflictul este considerat: „relația dintre două sau mai multe părți (indivizi sau grupuri) care au sau care cred că au, scopuri incompatibile”, violența constă în „acțiuni, cuvinte, atitudini, structure sau sisteme care cauzează pagube fizice, psihice sau sociale și care îi împiedică pe oameni de la a se manifesta la adevăratul lor potential”. Concentrându-se asupra conflictului, autorul arată ca acesta este un „fapt al vieții”, de multe ori inevitabil și adesea creative.
Mediatorii ar fi util sa accepte conflictul ca o fațetă de neevitat a existenței umane, cu o consecință posibilă în reconciliere. Neînțelegerile și conflictele sunt parte a existenței noastre.
Bibliografie:
- Bowling, Daniel si Hoffman A. David – Psihologia mediatorului – Ed. Trei, Bucuresti, 2003
- Mitroi, Mugur Bogdan – Mediere si conflict – Ed. Fmmm.ro, Bucuresti, 2013
- Sustac, Zeno Daniel – Filosofia medierii. O abordare filosofică a sistemelor ADR – Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2013
- Rooney, Anne – The story of philosophy – Editura Arcturus, London, 2013
